Eternul gandurilor

Chiar daca in viata mea mi-am dorit sa par o intelectuala, la cate am citit si am aflat, nu am reusit niciodata sa dau citatul cel mai potrivit din Proust sau Kafka. Chiar daca cuvintele s-ar fi potrivit la anumite situatii, eu nu am stiut sa le fructific. In fata unui fapt spontan si neasteptat, am ramas tot la fel de muta, de tematoare ca si ceilalti care din anumite motive nu au citit atat de mult ca si mine. Teama, surpriza, m-au facut mereu tacuta, timorata. Dupa un timp gandeam: "Ah!!!Aici era bun un nu stiu ce paragraf din Kafka sau Machiavelli. Cred ca cei care dau citate din scriitori celebri, asa de usor, sunt niste snobi fara coloana vertebrala. De ce spun asta? Nimeni, dar nimeni in fata unei nenorociri, nu se gandeste ce citat sa foloseasca in acel moment. Instinctul de conservare este mult, mult prea dezvoltat. Inchid ochii pentru o clipa si respir. Da traiesc. Inca...Eram sigura ca inima mea a incetat sa bata. Nu o mai simteam de ceva vreme si eu ma simteam amortita. Nu stiu ce regret acum. Ca traiesc sau ca nu am murit? Nu mai am regrete. Le-am epuizat. Daca este timpul sa parasesc aceasta lume...fie. Sunt pregatita. E o minciuna asta. Nimeni, chiar nimeni nu e pregatit sa paraseasca lumea asa de usor. Cu toate astea, nu as mai privi in urma. Trecutul e trecut. Prezentul, el conteaza, el e cel care ne intereseaza. Viitorul? E prea departe si fara ochelari nu vad nimic. Incerc sa savurez prezentul. " Carpe diem", na ca mi-a iesit si mie o data citatul cand trebuia. Sa retractez tot ce am spus? Chiar tot? Nu. Daca stau sa ma gandesc nu a fost spontan. A fost gandit, preconceput. Am avut timp sa ma gandesc la asta, asa ca am pus-o exanct la tanc.  Descopar lume care vede in mine, nu stiu ce talent plin de emotii. Prostii! Sunt doar cuvinte insirate pe hartie. Niste ganduri care ma apasa si trebuie sa le fac loc sa iasa. Mi-as fi dorit sa fiu cineva special, un talent innascut, un geniu. As fi cantat la vioara pe corzile bine intinse, un cantec tanguitor, care sa produca lacrimi. As fi scris versuri care sa miste muntii din loc cu muzicalitatea lor. As fi cantat cu un glas dulce o trista balada si as fi dansat pana mi-as fi rupt papucii. As fi vrut sa excelez si eu in ceva. Dar... Cineva a hotarat sa fac putin din fiecare. Nici prea mult, nici prea putin. Doar cat trebuie sa nu fiu nestiutoare. Cu toate astea, un foc mistuitor imi creste in inima, si pune in mana mea cuvinte pe care le leaga unele de celelalte, dandu-le un sens aparte. Chiar mi-as fi dorit acum sa citez un scriitor celebru sau macar o personalitate marcanta, dar...nu-mi aduc aminte de nimic acum. "Sunt obosita zic" (ma scuz inutil) si cu toate astea nu e o scuza. A iata mi-a venit ceva: "Grabeste-te incet". Ce tare. Daca m-am gandit, am reusit sa scriu ceva cat de cat marcant. Zilele trec fara numar. Devenind prezentul, trecut. Zilele ce vor veni, sunt viitorul care se va transforma in prezent si apoi in trecut. Oare ce astept? Sa numar zilele care se transforma in trecut? Astept cu nerabdare viitorul zilei de maine sa se transforme in prezent si apoi sa o trec in uitarea trecutului? Oare asta este viata? Trebuie sa fac ceva. Trebuie ca cineva in lumea asta sa-si sduca aminte si de mine si sa nu fie cineva dintre rudele mele. Pe zi ce trece ma tem ca nu mai am nimic de spus, ca toate cuvintele, trairile, emotiile mele s-au epuizat de cand le-am asternut pe hartie. Mereu ma gandesc ca ar fi timpul sa ma trezesc din letargie si sa incep din nou sa simt, sa pun pe hartie din nou sentimente, trairi, emotii. Vreau sa traiesc? Intrebarea asta mi-am pus-o mereu. Intotdeauna vom avea afaceri neterminate, ceva de reglat, de platit. Nu vom fi niciodata pregatiti pentru marea finala, pentru sfarsit.Poate ca atunci ne-am trezi ca vrem , vrem sa traim jalnica noastra viata cu orice pret. Oare exista cineva care sa fie impacat cu el insusi atunci cand moare? Nu va privi peste umar cu teama ca a mai ramas ceva de facut? Va putea inchide ochii fara sa se mai gandeasca la ziua de maine? Cine stie? O urma de regret va dainui mereu. Am fost tentata sa folosesc un cuvant englezesc "forever", ar fi avut impact mai mare, ar fi sunat mai bine zic eu. Si asa limba noastra a imprumutat cuvinte din alte limbi. Ar fi sunat mai bombastic. Ma mir si eu de unde imi vin cuvintele astea neobisnuite. Oare le-am gandit? Oare le-a gandit altcineva pentru mine? Eu sunt un simplu executant? Le astern pe hartie, atunci cand imi sunt soptite la ureche? Dupa ce astern pe hartie si dupa ce citesc, mi se confirma banuiala. Nu sunt gandite de mine, nu are cum. Eu, eu sunt un om obisnuit, mediocru. Nu are de unde sa imi vina asa ceva. Oftez si continui cu rutina zilnica. Intru in inchisoarea vietii mele. E greu sa pasesti alaturi, fara un sprijin. Traiesc, traiesc asteptand viitorul sa devina prezent si apoi trecut. Zilele se scurg fara numar. Am incetat de mult numaratoarea. Acum sunt uimita in fiecare zi de noua zi care incepe, atunci cand ma trezesc. "E o noua zi. Inca traiesc!!!!!!"