Nu pot!!!!

Azi numar firele de nisip de pe talpile-mi goale
1,2,3. Ma pierd in numarul lor.
Ma gandesc ca sunt clipele vietii
Si numar 1,2,3 in continuare.
Adie un vant placut, dar nisipul e ud
Si nu poate fi suflat usor.
        Nu zboara.
Timpul se scurge ireversibil.
         Zboara.
O clipa a fugit din rand
Si am pierdut numarul lor.
O iau de la inceput, 1,2,3.
Ce trist se aude cand eu numar.
         Fara ecou.
Imi ceri sa uit tot ce a fost cu noi,
Imi ceri sa-ncep o noua viata cu noi doi.
        Nu pot uita, ce n-am uitat,
        Nu pot ierta ce n-am iertat,
        Nu pot iubi ce n-am iubit,
        Nu pot trai ce n-am trait.
Imi sterg o lacrima uscata,
Si-mi sterg si amintirea de mult uitata.
Si maine va veni din nou
Si iar voi numara nisipul gol

Caleidoscop

Privesc printr-un caleidoscop
Franturi de amintiri si cioburi de vise.
Toate se invart
Si se reflecta in oglinzile din el
Iata o soapta pierduta printre stele,
O regasesc aici ascunsa printre ele.
Un gand usor, o lacrima de stea,
Un praf, o pulbere de nea.
Pe toate le zaresc privind prin el
Si-mi racoresc inima la fel,
Si o usureaza de grijile zilei ce vin
Speram sa cant, atunci cand imi era mai bine.
Dar oare chiar  ma simt atat de bine?

Sa nu-mi zambesti

Te rog sa nu-mi zambesti.
Nu ma face sa ma pierd din nou in ochii tai
Nu ma face sa ezit din nou.
Iubirea noastra...iubirea noastra,
      S-a stins, s-a terminat.
      Si azi inima mea tremura.
Tremura cand iti aude glasul,
Cand adie vantul si aduce o raza de soare
         Dintre nori.
Azi sunt singura sau poate nu.
Toata fiinta mea isi aduce aminte de tine.
       De degetele tremurande,
Care imi rasfirau pletele lungi.
De ochii tai care ma priveau adanc,
De tremurul inimii mele cand erai langa mine.
Cand ai plecat, nu te-ai uitat inapoi,
Cand ai plecat nu ai ezitat deloc,
Doar pasii tai erau plini de tristete,
             De dor.
Parca asteptai ca eu sa fug la tine,
            Sa te rog.
Dar.... asta a fost candva.
Am privit spatele tau cu ochii plini de lacrimi.
             Muta.
Nu am putut sa fac nici o miscare,
            Sa te retin.
Inima mea striga cu glasul mut,
          "Nu pleca".
Genunchii nu m-au mai tinut
Si am cazut in balta ce ploaia o formase.
Chiar daca apa era rece si m-a trezit,
Nu am putut sa strig,
          "Nu pleca".
Apoi un timp am asteptat,
            Sa vii.
Priveam in lungul strazii,
 Cu speranta si cu dor.
Apoi incet m-am indreptat
            Spre casa.
Atunci m-am gandit,
      Ca asta a fost tot.

Iubire????

Ce este iubirea? Eterna intrebare la care pana acum s-au dat diverse raspunsuri. Niciunul na m-a multumit. Am ajuns la varsta pe care o am si intrebarea asta inca nu si-a gasit raspunsul. Oare este doar un moment in care hormonii umbla nauci prin noi, cauzand diverse trairi? Oare ceea ce simtim atunci putem numi dragoste? Dupa mine nu. O sa ziceti ca sunt o frustrata a sortii. Poate ca aveti dreptate. Niciodata nu mi-am pierdut mintea, ca sa zic asa. Mereu am fost constienta. In filme se spune ca te pierzi, ca nu mai judeci din cauza iubirii. Ha? Care iubire? Nu exista, nu a existat si nu va exista. Iaca asa am dedus eu. Dorinta. Da dorinta exista. Cand spui te doresc, am nevoie de tine, mi-a fost dor, astea sunt rezultatele hormonilor. Deci sa tragem linie si sa ne gandim. Iubirea=dorinta=necesitate=hormoni. Gata simplu si la obiect. E adevarat ca simtim cate o data ceva ca un foc ce arde in pieptul nostru, dar si asta este controlat tot de hormoni. Batui-ar vina. Incerc sa ma fac sa cred ca exista sentimente, ca inima ar putea iubi. Eronat!!!! Suntem niste fiinte hormonale. Condusi de hormoni. Cand toate dorintele ti se implinesc, te simti satisfacut, obosit si totusi multumit ca hormonii ti s-au linistit ( o perioada). Si totusi: "Ce-i iubirea???" Habar nu am. Nu am ajuns niciodata sa o cunosc si din cauza asta sunt atat de acra si de neancrezatoare.....

Eternul gandurilor

Chiar daca in viata mea mi-am dorit sa par o intelectuala, la cate am citit si am aflat, nu am reusit niciodata sa dau citatul cel mai potrivit din Proust sau Kafka. Chiar daca cuvintele s-ar fi potrivit la anumite situatii, eu nu am stiut sa le fructific. In fata unui fapt spontan si neasteptat, am ramas tot la fel de muta, de tematoare ca si ceilalti care din anumite motive nu au citit atat de mult ca si mine. Teama, surpriza, m-au facut mereu tacuta, timorata. Dupa un timp gandeam: "Ah!!!Aici era bun un nu stiu ce paragraf din Kafka sau Machiavelli. Cred ca cei care dau citate din scriitori celebri, asa de usor, sunt niste snobi fara coloana vertebrala. De ce spun asta? Nimeni, dar nimeni in fata unei nenorociri, nu se gandeste ce citat sa foloseasca in acel moment. Instinctul de conservare este mult, mult prea dezvoltat. Inchid ochii pentru o clipa si respir. Da traiesc. Inca...Eram sigura ca inima mea a incetat sa bata. Nu o mai simteam de ceva vreme si eu ma simteam amortita. Nu stiu ce regret acum. Ca traiesc sau ca nu am murit? Nu mai am regrete. Le-am epuizat. Daca este timpul sa parasesc aceasta lume...fie. Sunt pregatita. E o minciuna asta. Nimeni, chiar nimeni nu e pregatit sa paraseasca lumea asa de usor. Cu toate astea, nu as mai privi in urma. Trecutul e trecut. Prezentul, el conteaza, el e cel care ne intereseaza. Viitorul? E prea departe si fara ochelari nu vad nimic. Incerc sa savurez prezentul. " Carpe diem", na ca mi-a iesit si mie o data citatul cand trebuia. Sa retractez tot ce am spus? Chiar tot? Nu. Daca stau sa ma gandesc nu a fost spontan. A fost gandit, preconceput. Am avut timp sa ma gandesc la asta, asa ca am pus-o exanct la tanc.  Descopar lume care vede in mine, nu stiu ce talent plin de emotii. Prostii! Sunt doar cuvinte insirate pe hartie. Niste ganduri care ma apasa si trebuie sa le fac loc sa iasa. Mi-as fi dorit sa fiu cineva special, un talent innascut, un geniu. As fi cantat la vioara pe corzile bine intinse, un cantec tanguitor, care sa produca lacrimi. As fi scris versuri care sa miste muntii din loc cu muzicalitatea lor. As fi cantat cu un glas dulce o trista balada si as fi dansat pana mi-as fi rupt papucii. As fi vrut sa excelez si eu in ceva. Dar... Cineva a hotarat sa fac putin din fiecare. Nici prea mult, nici prea putin. Doar cat trebuie sa nu fiu nestiutoare. Cu toate astea, un foc mistuitor imi creste in inima, si pune in mana mea cuvinte pe care le leaga unele de celelalte, dandu-le un sens aparte. Chiar mi-as fi dorit acum sa citez un scriitor celebru sau macar o personalitate marcanta, dar...nu-mi aduc aminte de nimic acum. "Sunt obosita zic" (ma scuz inutil) si cu toate astea nu e o scuza. A iata mi-a venit ceva: "Grabeste-te incet". Ce tare. Daca m-am gandit, am reusit sa scriu ceva cat de cat marcant. Zilele trec fara numar. Devenind prezentul, trecut. Zilele ce vor veni, sunt viitorul care se va transforma in prezent si apoi in trecut. Oare ce astept? Sa numar zilele care se transforma in trecut? Astept cu nerabdare viitorul zilei de maine sa se transforme in prezent si apoi sa o trec in uitarea trecutului? Oare asta este viata? Trebuie sa fac ceva. Trebuie ca cineva in lumea asta sa-si sduca aminte si de mine si sa nu fie cineva dintre rudele mele. Pe zi ce trece ma tem ca nu mai am nimic de spus, ca toate cuvintele, trairile, emotiile mele s-au epuizat de cand le-am asternut pe hartie. Mereu ma gandesc ca ar fi timpul sa ma trezesc din letargie si sa incep din nou sa simt, sa pun pe hartie din nou sentimente, trairi, emotii. Vreau sa traiesc? Intrebarea asta mi-am pus-o mereu. Intotdeauna vom avea afaceri neterminate, ceva de reglat, de platit. Nu vom fi niciodata pregatiti pentru marea finala, pentru sfarsit.Poate ca atunci ne-am trezi ca vrem , vrem sa traim jalnica noastra viata cu orice pret. Oare exista cineva care sa fie impacat cu el insusi atunci cand moare? Nu va privi peste umar cu teama ca a mai ramas ceva de facut? Va putea inchide ochii fara sa se mai gandeasca la ziua de maine? Cine stie? O urma de regret va dainui mereu. Am fost tentata sa folosesc un cuvant englezesc "forever", ar fi avut impact mai mare, ar fi sunat mai bine zic eu. Si asa limba noastra a imprumutat cuvinte din alte limbi. Ar fi sunat mai bombastic. Ma mir si eu de unde imi vin cuvintele astea neobisnuite. Oare le-am gandit? Oare le-a gandit altcineva pentru mine? Eu sunt un simplu executant? Le astern pe hartie, atunci cand imi sunt soptite la ureche? Dupa ce astern pe hartie si dupa ce citesc, mi se confirma banuiala. Nu sunt gandite de mine, nu are cum. Eu, eu sunt un om obisnuit, mediocru. Nu are de unde sa imi vina asa ceva. Oftez si continui cu rutina zilnica. Intru in inchisoarea vietii mele. E greu sa pasesti alaturi, fara un sprijin. Traiesc, traiesc asteptand viitorul sa devina prezent si apoi trecut. Zilele se scurg fara numar. Am incetat de mult numaratoarea. Acum sunt uimita in fiecare zi de noua zi care incepe, atunci cand ma trezesc. "E o noua zi. Inca traiesc!!!!!!"